Forget my name

„Uită-mi numele,” îmi spune, dar cum aș putea? Să o uit ar însemna să uit durerea primei iubiri, greutatea tandră a dorului care se scurge în măduvă și vis. Vocea ei, un ecou delicat învăluit în sfidare, încă tremură în colțurile întunecate ale minții mele, rostind un rămas-bun care cere să fie amintit. Și o fac—îmi amintesc înclinarea capului ei, puterea tăcută din fiecare privire și felul în care prezența ei transforma banalul într-un moment sacru.

Chiar și acum, aerul nopții este greu de esența ei, o amintire că unele nume nu pot fi șterse. Unele povești refuză să se termine. Ea a cerut eliberare, libertate din strânsoarea memoriei, dar silueta ei rămâne gravată în țesătura a ceea ce sunt, nemișcată, eternă.